Pentru deportarea ilegală a profesorilor rețelei de licee „Orizont” în Turcia, știind că în penitenciarele de acolo vor fi supuși intimidărilor, tratamentului inuman și degradant, niciun responsabil al statului R. Moldova nu a fost tras la răspundere. Între timp, soțiile și copiii profesorilor își consumă sănătatea în frică, umilință și deznădejde.

La masa rotundă organizată de ziua Internațională a ONU pentru susținerea victimelor torturii de către apărătorii drepturilor omului, am întâlnit-o pe Galina Tufekci, soția directorului liceului Teoretic „Orizont”, din Ceadîr-Lunga. Femeia a destăinuit reporterului de la jurnal.md, calvarul emoțional prin care trece ea și copiii săi, după deportarea soțului ei.

Care este experiența dumneavoastră cu instituțiile de drept din R. Moldova, în cazul deportării soțului?

Comparând fărădelegile dintre cele două state, îmi pare că în Turcia e floare la ureche faţă de ce se întâmplă la noi. Am scris la procuratură o sesizare, dar ei mi-au spus că dacă este vorba de Serviciul de Informații și Securitate, atunci nu pot să mă ajute, fiindcă este secret de stat. Procuratura anticorupţie mi-a răspuns la fel.

M-am adresat şi la Procuratura din Găgăuzia să înceapă procesul penal împotriva acelor persoane care au pătruns ilegal în casa mea. Atunci când au intrat, din zece persoane numai unul mi-a prezentat legitimaţia, la insistenţa mea. Dar mi-a băgat-o atât de aproape şi rapid în faţă, încât n-am reuşit să citesc nimic. Procuratura din Găgăuzia mi-a răspuns că reţinerea soţului meu a fost legală.

Când a avut loc şedinţa de judecată la Judecătoria sectorului Centru, prieteni, academicieni, colegi care îl respectă pe soţul meu au venit cu o scrisoare către judecători. Când a văzut atâta lume, judecătorul ne-a spus că şedinţa este închisă. Un academician a cerut să ne dea un act în scris care să confirme că şedinţa este închisă. După ce s-a dus avocatul la judecător, ne-au lăsat să intrăm, dar pe urmă ne-au interzis.

După pronunţarea Curţii Europene pentru Drepturile Omului pe marginea acestui caz, am mers la judecătorie. Nici procurorul, nici judecătorul din Găgăuzia nu ştiau despre această hotărâre. Vroiau să ia o decizie, eu le-am atras atenţia la hotărârea CEDO.

Habar nu aveau despre ce vorbesc, despre procesul de la Curtea Europeană. M-au întrebat dacă am adus această hotărâre, le-am spus că o am, dar în engleză. Au amânat judecata pentru 3 iulie şi mi-au zis s-o traduc şi să le aduc hotărârea CEDO tradusă, ca să decidă dacă deschid dosar penal pe reclamaţiile mele.

Cum resimt copiii dispariția tatălui?

Fiul meu se zbate prin somn, se trezește și plânge: „Tata, tata, tata!”, îi spun: „Ferid, tata nu este”. „Nu! El e aici, aici! Tată!”. Îl mângâi şi-i zic: „Ferid, tata este în Turcia”. După asta, nu mai putem adormi, stăm așa până ne epuizăm.

Când au avut loc alegerile, fiica mă întreabă: „Mamă, noi acum o să avem un preşedinte care nu o să vândă oamenii?”. De Crăciun, băiatul se uita la Publika TV, unde îl arăta pe Plahotniuc care împărțea cadouri copiilor. Fiul meu, cum stătea într-un colţ pe pat, zice: „Dar eu pe tata îl vreau”.

Toţi copiii mei au învăţat anul acesta foarte bine, au fost eminenţi. Îmi zic în sine, gândindu-mă la reușitele lor: „Astfel o fi arătând un terorist…”

Sunteți ajutată cumva în Găgăuzia, cine vă susține?

Nu am pe nimeni, suntem doar noi, eu și copiii. Iar Găgăuzia este ruptă de realitate, este o regiune blocată informațional. Vă garantez că, dacă veniți să întrebați oamenii de acolo, nimeni nu o să vă spună nimic despre acest caz. Trăim în secolul XXI!

Bătrânii înțeleg rusa, dar lor nici în rusă nimeni nu le vorbește despre ce se întâmplă cu adevărat în Chișinău. Vă spun o realitate, populația vorbitoare de limbă rusă nici măcar la Bălți nu înțelege realitățile din Moldova.

Am o prietenă acolo cu care discut și ea îmi spune că doar de pe internet se poate documenta ce se mai aude referitor la soțul meu și ceilalți bărbați deportați. Am deschis site-ul Găgăuzinfo.md și, în afară de faptul că bașcanul face campanie electorală prin sate și toată lumea o susține, nu există alte noutăți.

Aveți posibilitate să vorbiți cu soțul?

De când a fost închis, numai de două luni reușesc să vorbesc cu el la telefon, în fiecare vineri câte zece minute. Dar de fiecare dată telefonul este bruiat, se întrerupe convorbirea. Nici nu știm ce să vorbim, fiindcă știu că suntem ascultați și orice vorbă se poate întoarce în detrimentul lui.

Mai aveți încredere că cineva v-ar putea ajuta?

În aceste zece luni de când mi-au răpit soțul, nu am încredere în nimeni din Moldova mea natală. Spune o vorbă că speranța moare ultima. Da, mai am un grăunte de nădejde, dar, sincer, nu văd mișcări reale care l-ar putea ajuta pe soțul meu.

Sursa: Jurnal de Chișinău