Recep Kılıç şi soţia lui vizitau un orfelinat iar Kılıç era numit „tată”, soția lui era numită „mamă” de către copii. Femeia a promis atunci: „Nu voi pleca fără a lua un copil de aici”. În ciuda faptului că mai aveau deja două fiice, cei doi au adoptat o fată de 5 ani.

Aceasta era copilul unor părinţi divorțaţi. Ei au cu constatat că feziţa avea urme de țigară și vânătăi pe tot corpul Fata, care nu a vrut să meargă înapoi la propria-i mamă și tată, a primit vestea că va locui într-un nou cămin cu mare bucurie. Recep Kılıç, care o numea pe fetiță „fiica mea oacheşă”, a tratat-o ca pe propriul copil. Din cauza traumelor psihologice pe care le-a suferit fetiţa , s-au depus mari eforturi pentru a-i putea spori randamentul la şcoală. Părinţii exemplari au fost vizitați și lăudați de guvernatorul din Gümüșhane. Ulterior, Recep Kılıç fost diagnosticat cu un cancer la creier. În ciuda acestui lucru a fost arestat, ca urmare a măsurilor luate după încercarea de lovitură din data de 15 iulie. Nu i s-a permis un control al tumorii la fiecare 3 luni în timpul perioadei de detenție (aşa cum ar fi trebuit). Dificultățile întâmpinate au fost nu puţine. Însă niciunul dintre aceste necazuri nu a pricinuit disperare în rândul familiei așa cum a făcut-o o veste recent primită.

Direcția Familiei și Serviciilor Sociale din Gümüșhane a comunicat într-o scrisoare trimisă recent că o vor lua înapoi pe Sevgi. Familia a suferit un mare șoc. Pur şi simplu nu le venea să creadă. Au atacat decizia. Li s-a răspuns: „Statul vă va lua înapoi copilul ca urmare a arestării dumneavoastră”

Recep Kılıç nu a putut înțelege de ce s-a ajuns la această decizie, atât timp cât nici nu primise încp vreo condamnare în instanță. Dânsul a adăugat: „Dacă eu sunt problema, voi divorța de soţia mea, fie şi după 27 de ani de căsătorie; numai nu lăsaţi această splendoare să se năruie! Voi face orice mi stă în putinţă!” Nu a putut rezolva nimic, însă, deşi s-a dus la Ankara și s-a adresat autorităților.

Familia este nespus de deprimată. Copilul va fi dus înapoi , marțea viitoare. Întreaga familie a vărsat şuvoaie de lacrimi când oficialii care le-au făcut acea vizită fatidică .(În acelaşi timp mamam care mama – care suferea de diabet – era în comă).Oamenii au fost anunţaţi că le va fi liat copilul în marţea următoare . Nu este nevoie să mai explicăm în ce stare psihologică se găsea Sevgi, îmbrățișându-şi frații, plângând.

Tatăl a strigat: „Vor să ne distrugă căminul!”. Mă întreb necontenit cum au putut responsabilii să nu ia în considerare starea psihologică a familiei actunci când le-au comunicat decizia fără să trădeze vreo urmă de emoţie. Oare nu vor simţi mustrări de conștiință câtuşi de puţin? Nu pot să vină cu o scuză de genul: „Aceasta este regula.” Ce regulă poate fi mai presus de legea conștiinței? Nu este posibil să acceptăm asemenea lucruri.

Domneşte doliul în casa familiei Kılıç. Sevgi, care era foarte fericită, nu vrea să meargă înapoi la orfelinat. Care este scopul acestei măsuri pe care nici familia, nici copilul nu o doresc? Care este motivul pentru care o fată de 15 ani este luată din sânul unei familii sigure şi pline de dragoste? Pot să îmi explice acest lucru oficialii guvernamentali ori ministrul familiei? Într-un stat de drept, oamenii pot fi judecați, de bună seamă, dar cum poate fi luată o decizie care stârneşte astfel de reacţii din partea publicului înainte ca procesul să se fi încheiat?

E vorba de un tată care imploră: „Vă rugăm să nu ne faceţi să simţim această durere”; e vorba de o mamă suferind de diabet în stare gravă; e vorba de nişte surori care sunt inseparabile. Într-o astfel de situaţie, este inuman să-i separăm pe cei care au parte de dragostea unei familii perfecte, când motivul este inacceptabil. Nu întrevăd ce alte reacţii ar mai trebui să ai la aceste fapte. Dacă va triumfa absurdul, nu va mai avea sens să comentezi nimic.

Cum se poate ca atari absurdităţi să se întâmple? Ar trebui să li se acorde o medalie de aur celor doi părinţi iubitori. Nici dacă aş încerca nu aş fi în stare să tolerez asemenea lucruri; declar întregii Turcii că astăzi ne promitem să încercăm aparentul imposibil: să prevenim întoarcerea fetei.

Nu am îndoieli că putem realiza acest lucru, avem tot ce ne trebuie să împiedicăm aceste nedreptăţi pe care conștiința nu le poate suporta. Nu suntem lipsiţi de raţiune, de sentimente, de compasiune, de conștiință, de mila. Slavă Domnului!

Cred că oprobiul public poate contracara deciziile inacceptabile într-o societate modernă; cred că ne putem impune în faţa departamentelor, în special a Ministerului Familiei și Politicii Sociale, pentru a aduce şi lacrimi de bucurie familiei asuprite, prin intermediul site-urilor de socializare. Să o facem! Nu este prea târziu.

Omer Faruk Gergerlioglu

Artigercek.com