Nimic nu este mai înfricoșător decât puterea cuiva care îți ține soarta în mâinile lui. Acea persoană te poate ucide, te poate trimite în exil sau te poate elibera. Indiferent de rezultat, a fi închis sau eliberat de o astfel de autoritate este la fel de devastator. Nu ai un cuvânt de spus în ceea ce se întâmplă. Oamenii cu o astfel de autoritate, de obicei, poartă robe și stau pe un piedestal. Ei sunt numiți judecători. Puteți ierta manevrarea unor astfel de puteri supraumane dacă sunt nu folosite în mod corect?
Ce se întâmplă dacă autorităților nu le pasă de dreptate?
În cartea sa ”Adio,arme”( A Farewell to Arms) există o scenă în care Hemingway descrie un proces de judecată a unor soldați de către judecători într-o peșteră, în momentul unei ofensive a armatei italiane. Încrezători că deciziile lor nu le vor afecta niciodată propriul destin, judecătorii condamnă oamenii la moarte, apoi își pun pălăriile pe cap, salută și plecă.
În timpul încarcerării mele, m-am confruntat cu judecători în multe ocazii. Nici nu au ascultat ce am spus. Am făcut dovada nevinovăției mele, dar ei au repetat aceleași acuzații. În primul rând, m-au condamnat pe viață, apoi mi-au schimbat pedeapsa la zece ani și jumătate, apoi am fost eliberat. Scriu acest lucru în așteptarea deciziei pe care un judecător o va lua cu privire la apelul procurorului care s-a opus eliberării mele,căci pot să mă trimită înapoi la închisoare.
Am auzit că sunt condamnat pe viață, apoi că sunt liber, din gura aceluiași judecător. Decizia de a mă elibera a avut același efect sufocant ca acela de a-mi da o sentință pe viață. Știam că sunt eliberat de cineva care nu ar trebui să aibă autoritatea de a lua decizii pentru mine.
Sunt în afara închisorii, dar mii de oameni nevinovați sunt încă acolo.
Timp de peste trei ani, am locuit într-o celulă mică împreună cu alți doi deținuți care nu au comis nici o crimă. Nimeni nu a ascultat ce au spus. În ciuda invocării nevinovăției, au fost condamnați la închisoare de judecător, la fel ca cei din A Farewell to Arms.
Unul dintre colegii mei de celulă are aceeași vârstă cu fiul meu. Colegul meu se căsătorise recent, este credincios, este pasionat de filozofie și știință.
Are un talent la construirea obiectelor. Construiește lucruri neașteptate cu cele mai neașteptare materiale.El poate transforma pungile cu sare în gantere, furculițe în ace de haine, lingurițe în pensetă. El amestecă ingredientele în mesele din închisoare pentru a inventa feluri de mâncare noi. Numele lui este Selman. El crede că se te plângi este precum te-ai pune împotriva voinței lui Dumneze și nu se plânge niciodată. Nu are niciodată vizitatori, dar nu se plânge.
Într-o zi, în timp ce îmi scriam romanul Lady Life pe masa de plastic, am auzit muzică în curte. Sunetul unui flaut. Am ieșit. Selman își sprijinise spatele de perete, închisese ochii și cânta la flaut. Zgomotele din celulele au dispărut.Toată lumea a ascultat această muzică neașteptată. Odată ce cântecul s-a terminat, s-a auzit un zgomot puternic.
Bucăți de bomboane cumpărate de la comisarul închisorii au fost aruncate în curtea și deținuții au cerut să mai cânte odată. Selman a cântat ore întregi.
După ce ușa celulei a fost închisă, l-am întrebat unde a găsit flautul respectiv. Îl crease folosind paginile de carton dintr-un calendar. Lipsind o riglă de măsurare, el trebuia să estimeze distanța dintre găuri, a transformat partea superioară a unei sticle de plastic în duza flautului.
Niciun alt instrument de pe pământ nu ar putea scoate sunetul acelui flaut. Avea un ton ciudat, un ton scăzut. Selman nu a ratat niciodată o notă. Nu a cântat doar balade triste, a cântat și melodii fericite, dar din când în când, flautul lui suna trist.
Te simți ca un un complice al unei crime groaznice.
Am fost eliberat din închisoare la miezul nopții și am fost întrebat cum mă simt. Oamenii voiau să audă bucuria pe care o persoană o simțea în primul său moment de libertate după mulți ani. Am spus că sunt trist. Am lăsat în urmă mii de oameni nevinovați, inclusiv pe Selman.
Mi-a lipsit puterea pentru a-i salva și nimeni nu a ascultat ce au spus. Nu doar judecătorii, ci și o mare parte a societății s-a transformat în acei oameni din peșteră, condamnându-i pe cei din jur la moarte. Își pun șepcile, salută, trimit persoana în fața echipei de execuție și se îndreaptă către următoarea lor victimă.
Am fost martor la suferința unor oameni nevinovați și după ce am ascultat flautul de carton, nu puteam să fiu extaziat de ieșirea din închisoare. Te simți ca un un complice al unei crime groaznice. Ca prizonier, ești victima nedreptății, odată plecat, devii un complice. Știu că cel mai înfricoșător lucru de pe pământ este întâlnirea cu cineva care deține puterea de a-ți determina soarta. Știu ce chin și umilință este faptul că persoanei cu autoritatea respectivă nu îi pasă de ceea ce spui. Știu că sunetul unui flaut poate exprima dor neîntrecut.
Știu, de asemenea, că este posibil să-mi pur ordine în viață, dar Selman este încă în arest. El are vârsta fiului meu, face gantere din sare. Nu are vizitatori. Nu se plânge niciodată. El doar se sprijină de perete și cântă la flautul de mâinile lui.
Articolul este preluat de pe site-ul britanic The Guardian și este primul articol scris de Ahmet Alta de la eliberarea după trei ani de închisoare.
