De fiecare dată când ies la piață să fac cumpărături, încerc să-mi cumpăr cele necesare de la oamenii nedreptățiți de decretele-legi date după  puciul eșuat, care încearcă să-și câștige o pâine prin tarabele deschise într-un colț al pieței. Pentru ca acești oameni ,,Să moară de foame”, să nu reușească să obțină o pâine de mâncat, primăriile nu le dau sub nici o formă tarabe în piețe sau vreun drept legat de comercializarea produselor. Acești oameni nevinovați, păgubiți, caută să se agațe de viață prin vânzarea  unor produse prin  colțurile piețelor.

În ziua aceea, am ieșit la piață să-mi fac cumpărăturile și am căutat tot așa, oameni păgubiți, nedreptățiți, victimele vânătorii de vrăjitoare .

Am observat o femeie cu vârsta între 55-60 de ani, care și-a întins un celofan pe jos încercând să vândă dantele lucrate de mână pentru prosoape, dantele pentru mese, șosete, târlici lucrați de mâna și multe altele.

M-am apropiat de ea și cu un glas  rușinat mi-a zis ,,Poftiți, bine ați venit!”. Grație  curiozității mele  de sociolog, încercam să vorbesc mai mult cu ea pentru ca ea să îmi povestească prin ce a  trecut.

-Dumneavoastră ați făcut aceste lucruri?

-Da soră!

-Dacă ați putut face aceste lucruri fine, înseamnă că aveți văzul bun?

-Mulțumesc Lui Dumnezeu. Dar aceste lucruri sunt făcute în tinerețe.

-Ați vorbit ca bătrânii. Încă sunteți tânără.

-Ce vezi,  este coaja. Interiorul este putred, se destramă.

-După felul cum vorbiți, se vede că aveți probabil, studii superioare. Și nu semănați deloc a fi vânzătoare de tarabă …

-Da soră, nu sunt piețar.

-Dar de ce sunteți aici la piață

-Din obligație.

-Ce fel de obligație este asta încât ești nevoită să vinzi aceste lucruri făcute în tinerețe?

Femeia a tăcut și și-a întors privirile în altă parte cu ochii lăcrimați. Nu am vrut să o întristez mai mult. Dar mi-am propus să o aduc la mine acasă și să-i ascult durerea.

-Cât costa toate aceste lucruri?

-Toate?

-Da, toate!

-Dumneavoastră știți mai bine. Dar ce vreți să faceți cu toate aceste lucruri?

-Doamnă, aceste lucruri sunt formidabile. O să le ofer prietenilor, rudelor  drept cadouri. Dar am o rugăminte la dumneavoastră. Am cumpărat din piață legume și fructe , am mâinile pline cu cumpărături. Dacă vă rog,  puteți să mă ajutați să le car până acasă? Oricum stau aproape.

M-am bucurat așa de mult să ajut această persoană nedreptățită, că o să cumpăr aceste valoroase dantele lucrate la mână și că prin această întâlnire  o să-i ascult și grijile și păsurile .

Când am ajuns acasă, copiii sosiseră de la școală. Am dus cumpărăturile în bucătărie după care am invitat-o pe această doamnă în casă. Nu a vrut să intre, dar la insistențele mele a intrat.

Am pus apă la fiert pentru un ceai și am revenit lână ea în sufragerie.

-Stați aproape de piață?

-Nu, stau în alt cartier. Am venit pentru piață aici.

-Mai aveți lucruri așa de frumoase de vânzare?

-Nu mai am, acestea sunt toate.

– Păi ce o să mai vindeți, căci dumneavoastră nu sunteți piețar?

-Câteodată mai cumpăr lucruri electronice mai ieftine și le vând.

-Dar dumneavoastră ce profesie aveți?

– Eram profesoară!

– Cum profesoară? V-ați pensionat?

Mi-a răspuns ,,Nu” și a tăcut aplecându-și capul în jos. După puțin timp și-a ridicat ochii înlăcrimați.

-M-au dat afară!

-Ce materie predați?

– Eram profesoară de istorie.

– Doamnă, știu despre ce este vorba și știu că sunteți nedreptățiți. De cum v-am observanț , mi-am dat seama că sunteți victima aplicării decretelor-legi de după puci. Soțul ,copiii dumneavoastră unde sunt? Ei ce fac?

 – Soţul meu era profesor ca și mine.

– Păi și pe el l-au dat afară?

-Da, l-au dat afară și l-au și arestat.

-Hmm, îmi pare rău pentru dumneavoastră. Dar copii aveți cumva?

Nu mi-am terminat bine întrebarea că a răbufnit în plâns punându-și palmele pe față. Avea probleme mai mari decât credeam. Am tăcut. Am început să-mi pară rău că am întrebat-o. Am așteptat puțin.

-Vă mulțumesc, dar eu  trebuie să plec.

– Doamnă , am făcut ceai, haideți să beți măcar un ceai. Vă las eu cu mașina unde stați.

În timp ce noi vorbeam , ceaiul se făcuse. După ce am pus câte un pahar de ceai, m-am așezat lângă ea. Avea tot timpul o batistă în mână.
-Moartea este un lucru frumos. Scăpați de grijile, ur
âțeniile de pe pământ.

 Aceste vorbe m-au cutremurat. Înseamnă că această doamnă avea probleme atât de mari încât, moartea părea ceva  frumos pentru ea.

-Dar orice s-ar întâmpla nu este bine să vrei să mori.

– Ba vrei să mori soră, ba vrei. Dacă ce trăiți este mai urât decât moartea, atunci îți dorești să mori.

 – Doamnă, cerându-mi scuze, nu vreți să împărtășiți cu mine ce probleme vă împing să gândiți așa? Poate pot să vă ajut cu ceva. Știți bine că orice problemă are și o rezolvare.

 -Asta este o minciună, minciună. Cei care zic asta, să vină să-mi găsească mie o rezolvare.

– Dacă nu-mi  povestiți , cum să găsiți o rezolvare? Când mergeți la doctor, mai întâi ascultă ce ziceți și după ceea vă consultă, nu?

-Acum ce o să vă povestesc eu, o să vă demoralizeze  și n-o să mai aveți chef de nimic.

– Da, vă ascult.

-Noi, toată familia, eram membri ai Mișcării Hizmet. Soțul meu era profesor de fizică. Amândoi ne-am cunoscut când eram profesori la școlile Mișcării Hizmet. Avem două fete gemene și un băiat. Băiatul este administrator la o școală în străinătate.

După care a tăcut și nu a mai vrut să vorbească, de fapt din cauza suspinelor nu mai putea să vorbească. Am tăcut. După un timp a început să povestească de unde a rămas.

-Fetele mele tot așa, s-au măritat cu băieți care făceau parte din această Mișcare. Și ginerii mei erau profesori ca fetele mele. După puciul teatral din 15 Iulie, soțul meu a fost arestat sub acuzația de folosire a programului Bylock. Zece zile nu am știut nimic despre soțul meu. Nu ne-au zis nici unde se află. Timp de 23 de zile, a fost torturat, bătut. Îl obligau să semneze o foaie goală, dar el nu a acceptat. Așa că l-au scos în fața unei instanțe  al cărei verdict era dat dinainte ,și l-au arestat. După 23 de zile mi l-au dat. Din cauza torturilor, soțul meu nu a mai rezistat, s-a îmbolnăvit și a murit.

-Condoleanțe, Dumnezeu să-l ierte.

-Mulțumesc. Am vrut să luăm trupul neînsuflețit al soțului meu dar nu ni l-au dat. Poate ați auzit, au făcut un cimitir al trădătorilor. Ne-au zis că acolo vor să-l îngroape. I-am rugat, i-am rugat, dar nu au vrut. Nici acum nu știu unde este mormântul soțului meu.

Eu mă străduiam să nu plâng în fața celor povestite. Ea continua să povestească.

-Pentru că și soții fetelor erau arestați , fetele mele stăteau la mine.  După o săptămână după moartea soțului meu, polițiștii iar au buzna peste noi în casă și au început să percheziționeze casa. Chiar dacă au percheziționat locuința data trecută și de această dată au căutat până și în castroanele din bucătărie. Nu a ajuns, au desfăcut mașina de spălat și au căutat în ea.  Au văzut că nu găsesc nimic mi-au luat fetele și au plecat.

În acel moment a răbufnit în plâns. Am așteptat mult ca să se liniștească.

-Am rămas singură. Sunt disperată, nu știu ce să mai fac. Zile întregi am umblat pe străzi ca o nebună. Am văzut că nu se poate așa. Ca să trăiești trebuie să mănânci și să bei. Mai întâi am vândut din casă ce nu-mi era strict necesar. Cu acei bani am luat lucruri care le pot vinde. Încerc să-mi câștig existența. Pe fetele mele le-au trimis în penitenciare diferite. Le vizitez pe rând. Mi bine nu le vizitam. Mai bine muream  decât să văd zilele astea. Pe fetele mele …

 

Nu a mai putut să-și termine cuvintele, a răbufnit iar în plâns. Nu-mi mai găseam cuvintele. Eram șocată. Am răbufnit și eu în plâns. Ea a început să continue să povestească.

-Acum, fetele mele sunt însărcinate. Eu acum, cum să le zic asta ginerilor mei. Acum ați înțeles de ce vreau să mor?

– Doamnă, ajunge vă rog! Nu mai povestiți.
Copii mei care se aflau în camera de alături, auzind plânsetele noastre au venit repede. Curioși, ne-au întrebat de ce plângem. După ce le-am spus că nu s-a întâmplat nimic și să se ducă în camera lor, ea și-a pus capul pe pieptul meu și  am plâns împreună. Se făcuse târziu. Am rugat-o să rămână la cină, dar nu am putut să o conving. Dar  am făcut promisiunea că sunt sora ei și cel puțin odată pe săptămână se ne vizităm. Am pornit mașina și am lăsat-o pe noua mea soră, acasă. Când mă întoarcem , rosteam aceeași rugăciune:

„O Dumnezeul nostru! Vino repede în ajutorul Nostru. Dușmanii au început devină aspri și să atace. Suferințele se înmulțesc. O Dumnezeul nostru, vino repede în ajutorul nostru!”

(Sursa: Samanyoluhaber.com)