„După lovitura de puci eşuată din iulie 2016, preşedintele islamo conservator Recep Tayyip Erdogan, a cărui popularitate este în cădere liberă, guvernează ca un despot. Am întâlnit aceste femei şi aceşti bărbaţi care îndrăznesc încă să apere laicitatea şi democraţia..

Arestări arbitrare cu miile, condamnări la pedepse grele fără nici o  dovadă, presa de opoziţie asuprită, suprimată, justiţia supusă, islamizarea intensivă. Când coboară din autobuzele colorate, la Istanbul, între Sfânta Sofia şi palatul  Topkapâ, miile de turişti nici nu îşi imaginează seismele politice care au cutremurat Turcia după tentativa ratată de lovitură de stat di noaptea de 15 spre 16 iulie 2016, executată de o fracţiune a forţelor armate.

O tentativă de lovitură de stat calificată drept „dar de la Dumneteu „ de către islamo-conservatoul” Erdogan , primul preşedinte al Republicii turce care a fost ales prin sufragiul universal în 2014  şi a cărui stea declină acum, după o ascensiune impresionantă.”

Aşa începe amplul reportaj dedicat situaţiei preocupante din Turcia  lui Erdogan, prilej de rememorare a etapelor parcurse de ţară sub regimul Erdogan, una din cele mai făţarnice şi mai ipocrite modalităţi de guvernare: despotism sub pretextul „democraţiei”, absolutism cu faţada mincinoasă a alegerilor. Ascuns „sub fustele” apartenenţei la NATO si a acordurilor semnate cu UE privind migraţia, Erdogan îşi joacă aşa- zişii aliaţi schimbând în permanenţă regula jocului, pretându-se la şantaje josnice, la ameninţări şi la crize de orgoliu nemăsurat.

Bazându-se pe sentimentele religioase ale co-naţionalilor, Erdogan avea să îşi permită tot. De la corupţie pe scară largă la nedreptăţi impresionante, de la distrugerea cu bună ştiinţă a presei libere la urmărirea şi încercarea de decimare a opozanţilor.

Suportul  popular a fost iniţail obţinut prin exacerbarea sentimentului naţional-conservator -islamic, iată ce „urla” cum spune corespondentul special în turcia,în 1997: «Minaretele sunt baionetele noastre, cupolele sunt căştile noastre/Moscheile sunt cazărmile noastre, credincioşii islamici sunt combatanţii/aceasta armată divină păzeşte religia mea Allahou akbar, allahou akbar („ Les minarets sont nos baïonnettes, les coupoles nos casques/Les mosquées sont nos casernes, les croyants nos soldats/Cette armée divine garde ma religion/Allahou akbar, allahou akbar»)

Pe acest discurs al urii şi fanatismului pentru care fusese închis pentru „incitare la ură” şi pentru care fusese obligat să păraseasca dregătoria Istanbulului, se bazează „popularitatea „liderului. Capacitatea sa de a incita la ură şi de a insufla religioşilor fanatici sentimentul că democraţia e floare la ureche, că celălalt poate să moara, trebuie să moară dacă nu are aceeaşi opinie.  (Olivier Michel, fragmente, vezi şi

http://www.lefigaro.fr/international/2017/12/29/01003-20171229ARTFIG00047-turquie-ceux-qui-resistent-encore-a-erdogan.php